Problema migratiei

Migraţia, problema fundamentală a societăţii româneşti

 

Încă novici atunci când vine vorba despre pribegia modernă, românii care se decid să plece în străinătate au devenit, în ultimii ani, subiect de discuţii, teme electorale şi controverse între societăţile statelor de adopţie. Însă, până acum, niciunul dintre demersuri nu s-a concretizat într-un plan de politică a migraţiei. Concluzia, subliniată hotărât de Dumitru Sandu, profesor doctor al Universităţii Bucureşti, reprezintă rezultatul unei intense perioade de cercetare a fenomenului migrator în rândul românilor şi a implicaţiilor derivate.

 

Subiectul migraţiei a fost componenta centrală a evenimentului care a marcat lansarea, acum câteva zile, a ultimului raport al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), privind depăşirea barierelor pentru mobilitatea şi dezvoltarea umană.

Evz.ro: Ce experienţă au românii atunci când vine vorba despre emigrare?

Dumitru Sandu: Aproximativ 35% dintre familiile româneşti au cel puţin o persoană care fie a fost, fie este, în străinătate. Prin urmare, am un segment de mai mult de o treime din numărul total al gospodăriilor ţării care au experienţa străinătăţii.

Date fiind principiile comunitare privind libera circulaţie, este dificil de apreciat numărul românilor emigraţi. Cu toate acestea, care este cifra prin care se apreciază cel mai bine această valoare?
În acest moment, aproximativ 10% dintre români trăiesc în străinătate. Cea mai bună informare cu privire la numărul de români în străinătate am avut-o în perioada 2006-2007, pe sondajele gen locuirea temporară în străinătate, realizate de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale. Estimarea care reflectă numărul românilor în străinătate decurge nu din numărarea lor, ci din conversia cifrelor de remitenţe (nr. banii trimişi de români acasă), în migranţi.

Cunoaştem exact care a fost volumul banilor proveniţi din migraţie în 2006, 2007, 2008, din datele obţinute de Banca Naţională a României. Am convertit aceste cifre, iar pe această bază ştim că la sfârşitul lui 2008 se putea estima numărul de români în străinătate undeva la aproximativ 2,8 milioane. Ştim că, sigur, valoarea a mai scăzut, dar nu sub 2,5 milioane.

În România nu exită politici ale migraţiei. Care sunt paşii necesari de urmat, pentru a ajunge la definirea acestora?
Dacă vrei sa faci politici de migraţie este necesar să ai, în primul rând, câteva precondiţii. Prima este să sensibilizezi opinia publică, dar nu prin ideea de spectaculos şi eveniment. Acest lucru s-a făcut deja. Se ştie că sunt mulţi români în străinătate, că unii dintre ei au succes, iar alţii au necazuri. În plus, atunci când ai peste 35% dintre gospodăriile României cu experienţa migraţiei, poţi spune că opinia publică este sensibilizată.

Problema este că nu avem inclusă această temă a migraţiei sau a mobilităţii pe agenda instituţională a României, în aşa fel încât să se ajungă la politici. De aceea, trebuie sensibilizată şi elita instituţiilor care pot avea un rost în această problemă. De asemenea, ai nevoie de consolidarea capacităţii instituţionale, a actorilor implicaţi.

"Migraţia este problema fundamentală a societăţii româneşti, dar ne facem că nu vedem acest lucru",
prof. dr. Dumitru Sandu

În acest moment, aproximativ 2,5 milioane de români locuiesc în străinătate. Sunt românii un popor migrator?
Migraţia românească în lume este tânără. Suntem de puţin timp în străinătate. Având în vedere că toate valorile de migraţie se structurează într-un anumit timp, putem spune că, în momentul de faţă, această structurare începe să existe şi la noi. Cunosc relativ bine situaţia asociaţiilor din Spania, care încep să se dezvolte, să interacţioneze şi să caute fonduri pentru proiecte comune. Asociaţiile de români din străinătate sunt un actor foarte important. Au început să se “mişte”. Până acum câţiva ani, se spunea că românii nu sunt capabili să se asocieze şi există un întreg folclor care pune pe seama factorului etnic aceste caracteristici, care însă nu ţin de acesta. Relativ slaba organizare asociativă a românilor din străinătate nu este, în principal, de factură culturală sau etnică. Ţine de vechimea migraţiei româneşti în străinătate.

Chiar dacă aceste nuclee asociative există, nu sunt suficiente. Este nevoie ca departamentele din ministerele de resort să fie foarte active. România are, după părerea mea, o experienţă negativă în materie de rezolvare a problemelor complexe, prin comunicare între ministere. Ideea este să determini câteva linii de acţiune, ca migraţia temporară în străinătate, imigrare, emigrare şi dezvoltare. Nu serveşte nimănui să înfiinţezi instituţii noi, ci să foloseşti şi să dezvolţi structurile care deja există.

Ce mai lipseşte României, pentru a ajunge la politici de migraţie?
În acest moment nu avem studii de politici de migraţie. Migraţia este problema fundamentală a societăţii româneşti, dar ne facem că nu vedem acest lucru. Aceste probleme se rezolvă, de obicei, prin eforturi sociale îndreptate spre această direcţie. Ai nevoie de energie creativă, care să vină de la presă, de la comunitatea academică, de la ONG-uri, şi de la departamentele din ministere. Aici este vorba despre o sinergie.

În România, informaţia există. Nu avem o ţară săracă din punct de vedere al informaţiei despre migrare. Nici vorbă. Eu ştiu care este situaţia în câteva dintre ţările vecine. Avem o informaţie bună. Chestiunea este că nu avem o informaţie comparativă, nu avem date de la alte state, despre experienţa lor în migraţie, pentru a compara şi a alege cele mai bune soluţii, pe care să le aplicăm la rândul nostru. În plus, ceea ce există circulă prost. Şi mai avem ceva care ne împiedică: avem boala de a politiza totul. Sunt teme care nu trebuie politizate. Iar migraţia este una dintre ele. Pe migraţie trebuie focalizată atenţia naţională, pentru a găsi soluţii. Şi atunci apar şi studiile, iar informaţia va circula într-un mediu organizat.

Aşa că, dacă m-aţi întreba, scrierea textului pentru politici de migraţie nu este cea mai importantă etapă, ci asigurarea precondiţiilor. Acolo este cheia.

"În 10 ani, România va deveni, mai mult ca sigur, o ţară de imigraţie",
prof. dr. Dumitru Sandu

Cum ar trebui tratată perspectiva aducerii românilor acasă?
În clipa de faţă, problema nu este să îi aduci pe români acasă. În acest moment, România şi Bulgaria sunt ţările cu cel mai redus nivel de trai din Uniunea Europeană. Iar în aceste condiţii nu îţi pui această problemă. Pentru că îi aduci fie să nu aibă locuri de muncă, să aibă locuri de muncă prost plătite, să aibă locuri de muncă mediocru plătite, dar să trăiască mai frustraţi decât au fost la plecare.

Ce şanse are România să ajungă o destinaţie preferată de migranţii străini şi cum ajută raportul PNUD în conturarea viitorului migraţiei româneşti?
Raportul a fost o ocazie de a creiona aspectele importante atunci când faci o analiză comparativă. Avem nevoie să comparăm ceea ce se întâmplă în România, cu ceea ce se întâmplă în alte ţări. În 10 ani, România va deveni, mai mult ca sigur, o ţară de imigraţie. Dar în clipa de faţă, România şi Bulgaria sunt ţări de emigrări, adică ţări în care numărul de plecări este mai mare decât cel de veniri. Cehia, Slovenia sunt ţări de imigrare, unde cei care vin sunt mai mulţi decât cei care pleacă şi trebuie să ne pregătim şi pentru această etapă.

România face parte din ţările din banda estică a Uniunii Europene, iar acestea exercită o atracţie migratorie foarte mare. Deja avem semnale că fluxurile de imigrare, de sosiri în România, sunt în creştere. Şi este normal, pentru că situaţia de a fi membru european schimbă paramentrii. Trebuie să învăţăm din experienţa Cehiei, a Ungariei, a Sloveniei, cu privire la modul în care acestea gestionează problema imigrării, şi asta până nu este prea târziu.

Ce riscuri există în cazul în care nu vom pune la punct politici de migraţie?
Migraţia temporară se va transforma în migraţie definitivă, ceea ce este o problemă. O componentă importantă a politicilor de migraţie este legată de menţinerea vie a speranţei reîntoarcerii în ţară. În momentul în care ai redus canalele de comunicare cu cei din străinătate, în care nu asiguri contracte de muncă prin agenţii particulare sau guvernamentale, atunci pur şi simplu se creează sentimentul că nu mai are rost să se întoarcă acasă.

Pe măsură ce trece timpul, scade volumul banilor trimişi acasă, a contactului, cu ţara. Dar nu este cazul românilor în momentul de faţă.

Ca să poţi realiza efecte cât de cât semnificative, trebuie să fie clar definite obiectivele, reacţia trebuie să fie rapidă, iar instituţiile trebuie să fie competente. Obiectiv nu avem. Nici reacţie rapidă, pentru că nu îşi pune lumea problema. Competenţă avem, dar nu se vede. Iar acestea sunt probleme, pentru că dacă nu rezolvi, dacă nu încerci să faci ceva, iar decalajul între România şi restul ţărilor se va accentua, majoritatea celor care acum sunt plecaţi temporar şi vor să revină peste cinci ani vor spune clar, “nu mai venim!”. Fiecare lucru îşi are timpul său optim de rezolvare, iar aici, orientativ, următorii cinci ani sunt de acţiune vitală. Se vede limpede, că dacă nu faci ceva în 5-8 ani de zile, migrantul se va stabili în străinătate.

"O bună parte dintre eforturile pe care românul emigrat le face, de a trimite bani acasă, sunt legate de ideea hai să fac în aşa fel să am şi eu casa la fel de frumoasă ca a vecinului, să nu mai trăiesc sub nivelul lui. Această competiţie, între oamenii care se ştiu, are un rol important. Astfel, perspectiva frustrării, a competitivităţii, este un factor de influenţă",
prof. dr. Dumitru Sandu

Ce avantaje prezintă migraţia tânără, specifică românilor?
S-a spus până acum, conform datelor de la Banca Mondială, faptul că România se află, de doi ani, cel puţin, în top 10, sub aspectul volumului de remitenţe venite în ţară. Probabil că în 2009 situaţia va fi uşor diferită. Cifra esenţială este şi cea menţionată în raportul Dezvoltării Umane, din acest an, care spune că volumul remitenţelor pe locuitor, intrat în România, în 2007, este de 398 de dolari, aproximativ 400.

Această cifră este una extrem de mare, dar nu este accidentală. E clar că românii trimit bani acasă, mult mai mult decât alte ţări, într-o situaţie comparabilă. Explicaţia parţială este faptul că migraţia românească este tânără, axată deci spre acest comportament. Este un prim factor care joacă un rol important. În al doilea rând, este şi chestiunea frustrării.

Migraţia românească, conform raportului, este îndreptată, în proporţie de 60-61%, în Europa. Comparăm acest procent cu cel pentru Bulgaria, care are, din totalul remitenţelor, aproximativ peste 50% din ţări asiatice, în principal din Turcia, unde şi veniturile sunt mai mici.

Legătura este că ţările asiatice apropiate de noi sunt mai sărace şi asta explică faptul că decalajul între media per capital, la nivel de remitenţe trimise în România este de aproximativ 400 de dolari, în timp ce în Bulgaria este de aproximativ 270 de dolari. Aşa că este important şi de unde vin banii. Migraţia românească este preponderent europeană, 60%, aproape 20% este americană, iar restul vine din alte zone dezvoltate.

Este românul mai frustrat decât alţi europeni şi cu consecinţe asupra banilor pe care îi trimit acasă?
Tind să cred că da. România este o ţară relativ săracă în contextul Uniunii Europene, inegalităţile nu sunt mult mai mari. În UE ne aflăm undeva la mijloc pe scara inegalităţilor minime şi maxime, deci nu suntem una dintre ţările cu cele mai mari inegalităţi. Percepţia inegalităţii este însă foarte puternică, încât, foarte probabil, o bună parte dintre eforturile pe care românul emigrat le face, de a trimite bani acasă, sunt legate de ideea “hai să fac în aşa fel să am şi eu casa la fel de frumoasă ca a vecinului, să nu mai trăiesc sub nivelul lui”. Această competiţie, între oamenii care se ştiu, are un rol important. Astfel, perspectiva frustrării, a competitivităţii, este un factor de influenţă.

Care sunt efectele crizei asupra migraţiei româneşti?
Probabil că volumul remitenţelor care vor intra în România o să scadă. Se produce însă un alt fenomen, cel al relocării migranţilor în spaţiul european. Fluxurile de plecare nu au încetat, din informaţiile pe care le avem. A început un alt gen de migraţie, cea de reîntregire a familiei. Criză sau nu, dacă omul a avut o casă şi un minim de bani, şi-a adus familia. Criza a redus numărul de plecări, în primul rând. Nu a crescut dramatic numărul de reveniri. De asta pare paradoxal, dar cu sau fără acest context economic, numărul de români în străinătate tot în jurul valorii de 2,5 milioane a rămas. Este balanţa între cei care s-au întors şi cei care au plecat. Lucrurile sunt pe linie de stabilitate.

În urma unui studiu, realizat în Spania, la finele anului trecut, se arată că 30% dintre români vor reveni acasă în următorii cinci ani. Care sunt factorii care vor determina reîntoarcerea lor în ţară?
O estimare pe care am putut să o fac, pe datele parţiale, din zona Madrid a fost că aproximativ 30% dintre români vor reveni în ţară, în cinci ani de zile. 

Planul de viaţă îl schimbi în funcţie de ceea ce se întîmplă, chiar dacă unii spun că pleacă doi ani, până strâng bani de maşină şi casă. Dar dacă în decursul celor doi ani se îmbolnăveşte, atunci revine mai repede. Dacă există riscul divorţului de partener, revine mai devreme. Dacă îi merge foarte bine şi n-a strâns banii, atunci stă mai mult. Din datele pe care le avem, tendinţa de revenire este mai mare la cei care au probleme de sănătate, de separare familială. Separarea familială asociată migraţiei: de copii, soţie, părinţi. Cine simte că această molecule de bază a societăţii, familia proprie, este pusă sub semnul întrebării din cauza emigrării, se întoarce sau îşi aduce familia acolo.

Dacă am spus cuvântul familie, atunci mă simt nevoit să adaug ceea ce susţin de aproape doi ani, atunci când vine vorba despre politici de migraţie, că migraţia românească are, în proporţie de peste 60-70% caracter familial, adică sunt plecaţi împreună.

"Migraţia indirectă a contribuit la decalaje. Zonele sărace devin şi mai sărace, iar cele dezvoltate devin mai dezvoltate. Se accentuează astfel diferenţele",
prof. dr. Dumitru Sandu

Ideea ca românii să devină euronavetişit ar aduce multiple avantaje. Pentru ca aceştia să depăşească statutul de migranţi temporari sunt necesari mai mulţi paşi. Pe o scară de la 1-10, ce loc ocupă România în obţinerea acestui obiectiv?
Pe o scară de la 1-10 ne situăm undeva la nivelul 3, undeva la începutul procesului. Dar avem modele de urmat. Am spus locul 3 pentru că sistemul de contracte între agenţiile româneşti şi cele din străinătate este firav. În continuare, sunt migranţi români care îşi caută singuri de muncă. Dacă ar fi sigur că poate pleca trei luni de zile în Spania şi reveni înapoi, fără probleme, se va întoarce peste 1-2 ani. Atunci lucrurile ar fi altfel.

Însă aceasta este problemă care trebuie rezolvată la nivel instituţional. A dispărut oficiul pentru migraţia forţei de muncă. Avem nevoie de un organism special pe migraţie temporară în străinătate. Nu este nevoie să se reînfiinţeze, ci una dintre instituţiile deja existente, la Ministerul Muncii, spre exemplu, să se ocupe de acest aspect, dar cu atenţie. Este o temă prioritară. Cineva trebuie să facă legătura între politica de dezvoltare regională din România şi politica de migraţie.

Care zone ale României exportă cei mai mulţi migranţi? Cele sărace sau cele mai dezvoltate?
Exemplu clasic este Botoşani şi Vaslui, zone de maximă sărăcie din Moldova, unde plecarea este mult mai slabă decât în Vrancea, Satu Mare sau Dâmboviţa. Este un tipar în sens invers, în sensul că din zonele mai sărace pleacă mai puţin decât din zonele mediu dezvoltate. Pentru că nu au resurse de relaţii, au un nivel de educaţie şi de circulaţie redus. Acesta este mecanismul prin care migraţia indirectă a contribuit la decalaje. Zonele sărace devin şi mai sărace, iar cele dezvoltate devin mai dezvoltate. Se accentuează astfel diferenţele. Dar avem fonduri pentru dezvoltare regională şi instituţii pentru dezvoltare regională în România, ca agenţiile de dezvoltare regionale. Toate acestea trebuie puse să lucreze.

În clipa de faţă, comparativ cu situaţia din anii ’90-2000, ceea ce se cheamă selectivitatea migraţiei a scăzut. În anii ’95-‘96, când a început, cu adevărat, procesul emigrării pentru români, aveai în masa migranţilor mai mulţi bărbaţi, mai mulţi orăşeni, oameni cu şcoală profesională, deci cu un nivel mediu de calificare. Aveai o preponderenţă din Moldova, faţă de Muntenia.

În clipa de faţă, datele pe care le avem indică o reducere a selectivităţii migraţiei. Referitor la vârstă, tineretul este în segmentul de bază. Dacă nu ai migrat până în 40 de ani sunt şanse mici să mai faci acest pas.

Ce şanse au românii care revin acasă la o reintegrare reuşită, pe piaţa muncii şi în societate?
Chestiunea cu reintegrarea trebuie regândită foarte atent, pentru că semnalele indică deficienţe de reintegrare, începând de la copiii care se întorc din străinătate, până la părinţi.

Sunt cazuri de foşti migranţi care s-au întors cu bani acasă, au deschis o afacere, au rezistat un an şi au plecat înapoi, pentru că nu au rezistat. Iar acesta este un semn limpede de baraj instituţional care trebuie rezolvat. Noi vrem migranţii acasă, dar nu facem nimic concret în acest sens. Ne gândim la bani, dar e nevoie să regândeşti instituţiile, care trebuie să fie prietenoase. Guvernul României trebuie să se uite la cel spaniol pentru integrarea emigranţilor de acolo.

"Se vede că, de fapt, societăţile în care românii şi-au găsit locul sunt cele care aveau nevoie de constructori şi de îngrijire şi menaj",
prof. dr. Dumitru Sandu

Când a avut loc cel mai mare boom al emigrării românilor şi ce state au devenit preferate?
Acesta a fost în anii 2003-2006. Perioada de ’90-’96 au fost exploratorii individuali, cu rude şi relaţii. Perioada ’96-2001 a fost cea în care România a avut migranţi în cel mai mare număr de ţări de până atunci,  tot un fel de explorare a lumii, nu doar a Europei, pentru a găsi cele mai bune locuri de muncă pentru români.

A fost o perioadă în care au căutat locul cel mai potrivit din punct de vedere al limbii, al toleranţei, al costurilor şi beneficiilor. În perioada 2003-2006 începe procesul invers: de compactare, spre două destinaţii principale: spania şi Italia. Lucrurile s-au petrecut la nivel de conştiinţă colectivă, sub forma unui raţionament de tipul: am fost, am văzut. Aici ne este cel mai uşor cu limba. Aici, în Spania, mai ales, ne este cel mai uşor cu toleranţa. S-a explorat şi Franţa, tot o ţară latină. Dar au trecut masiv din Fraţa spre Spania. Este simplu. Au comparat şi au ales ceea ce era mai potrivit pentru ei. Nu au căutat compatibilitate culturală, ci acolo unde factorii economici au încurajat migraţia. S-au îndreptat spre statele unde a fost o perioadă de expansiune al sectorului construcţiilor, cum a fost Spania şi Italia. Harta actuală a migraţiei actuale nu este dictată de limbă, de cultură, toleranţă şi intoleranţă, ori de sectorul construcţiilor.

Mai este legată de ceva: îmbătrânirea. Din cele 27 de state europene, la procentul de populaţie vârstnică şi la rata de dependenţă a vârstnicilor, cu oameni de peste 65 de ani raportat la populaţia activă, cel mai mare procent este în Italia, cu 35%. Noi avem 20%, spaniolii 25%. Asta sună perfect cu locurile de muncă specializate în îngrijirea bătrânilor. Deci astea nu sunt chestiuni de accident. Se vede că, de fapt, societăţile în care românii şi-au găsit locul sunt cele care aveau nevoie de constructori şi de îngrijire şi menaj.

Românul a început să înveţe Europa şi se duce acolo unde nu este discriminat foarte puternic: Anglia, Irlanda, Franţa, Spania, Germania, devin ţinte pentru migrant. În grade diferite, în moduri diferite, aceste ţări pun accent pe politicile de integrare a emigranţilor. Spania, spre exemplu, a avut regularizări ale migraţiei mult mai frecvent decât în alte zone, în 1996, 2000, 2001, 2004. Toate aceste aduceri la suprafaţă a celor care, la vremea respectivă, erau ilegali, a avut efecte pozitive.

Ce efecte are un român care se întoarce acasă, asupra întregii societăţi?
Omul când se întoarce din străinătate o face, uneori cu bani, dar sigur cu relaţii. Aceste relaţii sunt nuclee din care au început să crească, firav, afaceri transnaţionale. E clar că relaţiile nu se pierd, ci se cultivă. Din păcate, mediul instituţional rămâne neprietenos, deschiderea se realizează greu, iar efectele sunt multiple.

O altă implicaţie este cea a implicării politice. Emigrarea i-a învăţat să voteze altfel. Să voteze în favoarea forţelor locale reformiste. Cert este că ei îşi definesc, în mod diferit, cine este reformist în societatea românească. Iar ei votează pe această linie. De ani de zile urmăresc legătura între experienţa de migraţie personală, ori familială, şi comportamentul de vot. Iar acum, în preajmă de alegeri, ultimele sondaje pe care le-am văzut arată că s-a produs legătura şi că există comportament de vot legat şi de experienţele de migraţie.

Migrantul care revine acasă constituie factor fundamental de modernizare socială în România. Ştim sigur că aceşti oameni sunt cei mai critici cu instituţiile. Neîncrederea în instituţii este factor pozitiv esenţial în îmbunătăţirea instituţiilor. Neîncrederea asta nu este o nenorocire. Ca instituţiile româneşti să se dezvolte au nevoie de stimulentul criticii.

Cel mai bun specialist în materie de implicaţii ale migraţie nu este sociologul, ci migrantul. Am întrebat mii de persoane despre efectele migrării, iar răspunsul lor a fost: ne-a învăţat să muncim altfel, să avem o altă valoare a timpului liber, să facem afaceri.

Sunt românii fericiţi în străinătate?
Din toate informaţiile pe care le am, sunt foarte puţini migranţi fericiţi. Sunt mulţumiţi, dar fericiţi e mai greu.