Familia romană

      Familia a fost instituţia de bază a societăţii romane prin care se transmitea generaţiilor următoare moralitate şi un statut social. În lumea romană termenul familia îi include pe toţi cei care locuiesc într-o anumită gospodărie (părinţi, copii, liberţi şi sclavi ai casei).

      Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater familias numită, de obicei, patria potestas sau (maiestas Patria, ius patrium şi paternum imperium) este atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei (mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei (servi), a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor mobile şi imobile (potestas Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia, moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.
      Pater familias era cel care îndeplinea cultul privat realizat în locuinţa sa (domus) prin aducerea sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeităţile casei: larii, penaţii şi geniul.
      El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă îşi recunoaşte copiii pe care îi are de la soţia sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe trebuia să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în afara casei sau în Forum pentru a fi luaţi de cine doreşte (aceasta însemna condamnarea la moarte sau creşterea acestora de cei care i-au luat pentru sclavie). El putea să-i pedepsească pe cei din casă cu sancţiuni grave, precum, expulzarea, sclavia şi chiar cu moartea (în cazuri foarte grave putea să-şi omoare copiii şi nevasta, însă această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie reunit în mod expres). Statul roman a evitat până în final istoriei sale să intervină în problemele familiei şi în consecinţă să limiteze autoritatea tatălui.

      Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor şi al soţiei sale. Orice act juridic al acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el.  Din secolul al II-lea î.Hr. a apărut o procedură de emancipare prin care fiul (sau soţia) se putea sustrage tutelei tatălui; aceştia continuau să facă parte din familie dar, au primit dreptul de a poseda şi de a administra autonom bunurile lor.

      Încă de la început rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea puterea să muncească din greu la câmp pentru familie şi să se lupte pentru patria sa. Femeia avea un statut diferit existenţa ei fiind condiţionată de cea a unui bărbat: era fiica, soţia sau mama unui cetăţean. Tatăl său sau soţul erau consideraţi stăpânii ei. Dacă rămâne orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea a soţului. Totuşi, femeia romană nu este dispreţuită şi izolată în casă, ca în Grecia, ci putea să plece din casă. Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca sclavilor. Singura „muncă” pe care o desfăşura avea rădăcini nobile şi ancestrale: toarcerea lânii.
      Datoria femeii romane este de a da naştere unor moştenitori (băieţi) prin care se perpetuează numele şi averea familiei. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se emancipează, devine stăpâna bunurilor sale, acordă o atenţie mărită îngrijirii frumuseţii ei şi educaţiei intelectuale. Divorţurile devin din ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care, pentru întărirea familiei romane, emite o serie de legi asupra moravurilor. În secolul al II-lea d.Hr. în Imperiu se instaurează o unitate mai echilibrată a cuplului. Bărbatul (care între timp a pierdut din drepturile sale de cetăţean şi are acasă o autoritate moderată) şi femeia îşi manifestă dragostea conjugală prin impunerea respectului reciproc şi exercitarea virtuţiilor.

Copii romani - detaliu basorelief

      În familiile romane se năşteau un număr mare de copii, dar populaţia nu creştea corespunzător datorită ratei ridicate a mortalităţii infantile (circa 45%) şi speranţei scăzute de viaţă (doar circa 36% din populaţie trec de 15 ani, 33% depăşesc 30 de ani şi 60% ajung la 60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în primul rând un moştenitor pentru că împiedeca stingerea numelui unei familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un băiat (familias filius) în urma unui proces complicat (adoptio). În acest caz era necesar acordul pontificilor (adrogatio) care, apoi, era sancţionat şi de către adunarea ginţilor (curiata comitia).
      Dacă dintr-o căsătorie nu se năşteau băieţi sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater familias se confrunta cu perspectiva stingerii numelui şi a faptului că nu exista posibilitatea ca după moarte sa cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.
      Soarta copilului, încă de la naştere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l recunoştea încă din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de altcineva care-l creştea pentru a-l transforma în sclav. Datorită condiţiilor precare în care se făceau naşterile (de multe ori naşterea era fatală şi pentru mamă) şi a fragilităţii noilor născuţi, băieţii erau declaraţi abia după 9 zile de la naştere iar fetele după 8 zile. Ziua aceasta, numită dies lustricus, este zi de sărbătoare şi purificare. Copilul este trecut în registrul oraşului, moment în care primeşte un prenume, apoi tatăl aduce un sacrificiu. Pentru a-l proteja de deochiat pe nou-născut i se pune la gât o amuletă (bullae - o formă de inimă din aur sau argint) pe care acesta o va purta până la majorat. La vârsta de 17 ani pentru băiat se organizează, în timpul sărbătorii Liberalia, trecerea la vârsta majoratului. Toga praetexta (marcată de o bandă purpurie) este schimbată de toga virilis. Odată cu toga copilăriei erau lepădate şi aceste bullae. fetele le consacrau zeiţei Iunona, iar băieţii le închinau larilor, zeilor protectori ai casei. Le atârnau de gâtul acestora. Pasul următor este înscrierea tânărului în registrul tribului unde merge însoţit de părinţi şi prieteni. După aceasta este considerat cetăţean roman, merge pe Capitoliu pentru a mulţumii zeilor. Un mare banchet încheie această sărbătoare.
      Cu toate că familia romană se manifesta diferit faţă de concepţia contemporană, totuşi părinţii îşi iubeau copiii şi purtau grija lor. Datorită evoluţiei demografice se estimează că o treime dintre copiii romani şi-au pierdut părinţi înainte de a pubertate. Tutela omniprezentă a fost o necesitate iar implicaţiile acesteia asupra economiei şi societăţii sunt vizibile. De exemplu, majoritatea bărbaţilor care şi-au început cariera politică între vârstele 25 şi 40 de ani nu s-au putut s-au baza pe taţi; prin urmare, patronii sunt cei care au avut un rol mai important în procesul de recrutare a elitei politice şi sociale.

Virtuţiile romane

Fides Exercituum încrederea în armată

      Familia romană a cultivat în cadrul ei o serie de virtuţi personale care i-au permis cetăţeanului roman să aibă tăria morală să contribuie la măreţia şi puterea Romei (maiestas populi Romani). Sunt măsura valorilor puse de acesta în serviciul comunităţii (res publica). Astăzi, ele sunt repere prin care ne putem măsura propriul comportament şi caracter:
            • Auctoritas – „Autoritatea spirituală” exercitată de tată prin experienţă, Pietas şi Industria.
            • Consilium – „Consilierea” se face printr-o judecată matură, aşezată.
            • Comitas – „Bună creştere” se manifestă prin maniere, curtoazie, deschidere şi prietenie.
            • Clementia – „Iertarea” caracterizată prin bunăvoinţă şi blândeţe.
            • Dignitas – „Demnitatea” este un sentiment de sine, de mândrie personală.
            • Diligentia – „Prudenţa” constă în înţelepciune şi putere de apreciere personală.
            • Fides – „Fidelitatea” presupune loialitate şi seriozitate.
            • Firmitas – „Tenacitatea” stă în puterea minţii, în capacitatea de a atinge de un scop.
            • Frugalitas – „Economia” prezintă un stil economicos şi simplitate, însă fără a fi zgârcit.
            • Gravitas –„Gravitatea” acţiunile presupun nobleţe şi demnitate, responsabilitate şi seriozitate.
            • Honestas –„Respectabilitatea” este imaginea care-l prezintă ca un membru respectabil al societăţii.
            • Humanitas – „Umanitatea” exercită rafinament, civilizaţie, învăţare şi dobândirea unei culturi.
            • Industria –„Hărnicia” pretinde atingerea scopurilor pin muncă.
            • Pietas – „Pietatea” este veneraţia şi cucernicia; presupune un respect pentru ordinea naturală, socială, politică şi religiosă. Include idei de patriotism şi de devotament faţă de alţii.
            • Salubritas – „Salubritatea” permite păstrarea sănătăţii şi a curăţeniei.
            • Severitas – „Severitatatea” urmăreşte auto-controlul, ponderarea dorinţelor.
            • Temperantia – „Temperaţia” constă în stăpânirea de sine.  
            • Veritas – „Adevărul” pretinde onestitate în relaţiile cu ceilalţi.       
      Tinerii romani sunt educaţi prin valorile transmise din strămoşi (mos maiorum). Generaţia cea tânără se manifestă cu bună-cuviinţă (modestia) şi veneraţie (reverentia) faţă de cei vârstnici. Aceştia pretind ascultare (obsequium), puritate (pudicitia) şi respect (verecundia).
      Educaţia primită acasă (disciplina domestica) a reprezentat baza disciplinei din armata romană (disciplina militaris) care a permis romanilor să creeze una din cele mai mari civilizaţii ale antichităţii.   

Căsătoria

      În Roma antică o fiică putea fi logodită cu un tânăr începând de la vârsta de 6 sau 7 ani chiar împotriva voinţei sale, ea aflându-se sub autoritatea totală a tatălui său (pater familias). Dragostea nu era un atribut al căsătoriei. În familiile patricienilor căsătoria reprezenta un acord de interese dintre două familii care le apropria. Această logodnă a constat într-un angajament real prin care se leagă femeia la un fel de fidelitate premaritală de viitorul soţ. Căsătoria se încheie prin trecerea tinerei femei din familia tatălui la cea a soţul ei.
      Logodnicul fetei s-a angajat de a asigura îndeplinirea promisiunii sale de căsătorie prin punerea unui inel pe degetul inelar de la mâna stângă a fetei. Se credea că între acest deget şi inel exista o anumită relaţie. Aulus Gellius spune că acest deget conectează un nerv subţire direct la inimă.
      Căsătoria se realizează doar între persoane care au ajuns la vârsta legală (12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi) şi care au dreptul legal (sunt excluşi sclavii şi străinii liberi).
      Căsătoria în sine nu se considera ca fiind pe deplin consumată decât după naşterea primul copil care s-a născut în casă. De fapt, căsătoria romanilor urmărea procrearea şi nimic altceva, aşa că era esenţial ca  naşterea copiilor să se facă în interiorul casei.
      Au existat două tipuri de căsătorie:
       ■  cum manu – este una mai convenţională ce păstra o formă mai veche prin care soţia a devenit un membru al familiei soţului. Ea îşi pierde drepturile de moştenire din familia sa veche şi le câştigă pe cele ale noii sale familii. Acum, ea a este supusă autorităţii soţului ei. Aceasta a fost forma tradiţională de căsătorie (conventio in manum).
       ■  sine manum  - reprezintă alternativa unei căsătorii libere. În acest aranjament soţia a rămas un membru al familiei sale originale păstrându-şi libertatea juridică. Ea a rămas sub autoritatea tatălui ei şi îşi păstrează drepturile sale de moştenire din familia ei veche, dar nu le-a câştigat pe cele din noua familie.
      Cum manu cunoaşte la rândul ei trei forme:
        ●  confarreatio – este forma cea mai completă a căsătoriei  care se realizează în prezenţa Marelui  Pontif şi a preotului lui Jupiter. Soţii îi oferă lui Jupiter o plăcintă (farreum libum) care apoi este mâncată de către soţi, la intrarea în casa cea nouă. Acest ritual a fost urmat  întotdeauna de familiile de patricieni, dar mai târziu a căzut în desuetudine.
        ●  coemptio – este un ritual de căsătorie mai puţin solemn care simula o vânzare simbolică de către tată a fiicei sale către mire în faţa a 5 martori. Şi acest ritual devine treptat o raritate.
        ●  per usum – căsătoria se realiza atunci când femeia devine soţie după ce a trăit împreună cu un bărbat timp de un an întreg.
      Ceremonia căsătoriei
      Ziua nunţii a fost aleasă cu mare grijă, evitându-se zilele nefaste. Romanii fiind superstiţioşi căutau să se asigure că nici un ghinion nu ar putea afecta cuplul dacă data căsătoriei lor era bine aleasă. De exemplu, luna mai a fost văzută ca o lună ghinionistă pentru încheierea unei căsătorii, în timp ce a doua jumătate a lunii iunie a fost văzută ca ideală.
      Cu o seara înainte de căsătorie mireasa îşi sacrifica jucăriile din copilărie către spiritele familiei sale (lari).
      Mireasa este pregătită de ceremonial în casa ei, fiind acoperită cu un voal de culoarea focului (flammeum) şi îmbrăcată într-o rochie albă simplă, prinsă cu o curea legată într-un nod special (nodus herculeus), pe care mirele urmează să-l dezlege. Această înlocuia toga praetexta, îmbrăcămintea pentru fete (şi a băieţilor), pe care ea a purtat-o până atunci.
      Ceremonia este realizată într-un cadru privat care reuneşte familiile celor doi soţi ce îşi dau consimţământul urmând un  ritual foarte precis.
      Pe parcursul ceremoniei mireasa a fost însoţită de pronuba, o matroană care a fost numai o dată căsătorită. Ceremonia a început cu un sacrificiu, după care erau luate auspiciile. După sacrificiu a fost semnat un contract de căsătorie (nuptiales tabulae), în mod normal în prezenţa unor 10 martori. Apoi, pronuba a luat mâinile drepte ale mirilor, unindu-le. Acesta a fost cel mai important moment al ceremoniei, când are loc un schimb de jurăminte tăcut între miri.
      Ceremonialul este urmat de un banchet (Cena nuptialis).
      La sfârşitul banchetului, are loc un simulacru de răpire prin care este smulsă mireasa din braţele mamei sale, în timp ce aceasta simulează că se opune. Acesta tradiţie aminteşte de răpirea femeilor sabine.
      Apoi, o procesiune duce mireasa la casa soţului. Ea este însoţită de trei băieţi. Doi dintre băieţii o ţin de câte o mână, cel de-al treilea merge înaintea lor purtând o torţă care au fost aprinsă la focul ce arde în vatra casei de origine a miresei. Resturile carbonizate ale torţei reprezentau un simbol al norocului şi erau împărţite invitaţilor, la fel cum astăzi buchetul miresei este aruncat în mulţime.
      Oamenii ce participau la procesiune râdeau şi făceau glume obscene despre cuplu. Ajunşi la casa mirelui, mireasa acoperă pregul casei cu şuviţe de lână şi îl unge cu untură şi ulei (motivele  ale acestei tradiţii sunt neclare). Soţul ei, care a aşteptat-o în casă, îi cere miresei să-şi spună prenumele. Deoarece femeile romane nu foloseau prenumele, ea răspundea cu celebra formulă: „Acolo unde eşti tu Gaius, eu voi fi Gaia.”
      Mireasa  era ridicată peste prag de către mire, astfel încât să nu-l atingă cu picioarele ei. Conform tradiţiilor romane numai străinii sau membrii familiei puteau trece prin uşă. Mireasa nu era nici una nici alta în acest moment. Când ea a intrat în casă nu era un membru al gospodăriei, dar nu era nici o străină. Odată ce a trecut prin uşă ea a devenit o parte a familiei. Tradiţia a supravieţuit până în ziua de azi, când mirele îşi trece mireasa pragul casei lor după căsătorie.
      Apoi, soţul efectua o scurta ceremonie religioasă, după care pronuba o aşează pe mireasă pe un pat matrimonial simbolic, care se afla în casa romanilor în mod tradiţional (lectus genialis).

      Mireasa rosteşte rugăciunile rituale către divinităţile domestice. Cu aceasta ceremonia a ajuns la sfârşit. În dimineaţa următoare mireasa, îmbrăcată în  costumul de matroană –  purtat de mame şi femeile gravide – oferă un sacrificiu pentru lari şi penaţi (spiritele din familie şi din cămară).
      De obicei, acum ea primeşte cadouri de la soţul ei. De asemenea, este dat un mic banchet pentru rudele apropiate ale cuplului (repotia).
      După căsătorie două destine, extrem de diferite, puteau să o aştepte pe mireasă. În cazul în care ea a fost suficient de norocoasă să fie fertilă şi să dea naştere la trei copii sau la mai mulţi, ea ar fi devenit o mamă respectată, o soţie de invidiat şi ar fi câştigat acceptarea comunităţii. Dacă, totuşi, se dovedea că este infertilă, ea ar fi fost ameninţată cu repudierea. Acest lucru nu a fost aşa de rău cum ar putea părea la prima vedere. Ea se întorcea în casa tatălui ei cu zestrea sa, unde putea deveni, la moartea acestuia, o femeie aproape liberă. În timp, s-ar putea chiar uita eşecul ei ca femeie măritată prin implicarea ei în diferite afaceri şi în diversiuni amoroase.
      Multe soţii au murit înainte de oricare dintre aceste destine să poată fi îndeplinite. Naşterile şi urmările  acestora au afectat un număr mare de femei cu vârste cuprinse între şaisprezece şi treizeci şi cinci. Multe tinere mame au murit în timpul ce dădeau naştere unui copil.
      Căsătoria a reprezentat, în mod frecvent, o modalitate a nobilimii pentru a-şi mări influenţa şi sprijinul politic.
      Există o evidenţă a multor romani care proclamau că nu exista nimic mai rău decât căsătoria, şi că, dacă nu ar fi necesitatea de a produce copii, nimeni nu ar dori să se căsătorească. Pentru ei o soţie bogată era o tirană, iar una săracă putea cheltui toţi banii.
      Un mare număr de copii s-au născut în afara căsătoriei. Aceştia erau ai unor bărbaţii romani care nu s-au căsătorit, dar care au locuit împreună cu sclave. Copiii care au rezultat în urma unor astfel de uniuni puteau purta numele tatălui lor în cazul în care el a ales să-i elibereze, dar nu primeau în mod automat şi poziţia lui socială.

Funerariile

      Vechii romani au acordat o atenţie deosebită riturilor funerare, deoarece ei credeau că sufletele celor care nu erau îngropaţi nu erau primite în locaşurile morţilor şi rătăceau timp de 100 de ani de-a lungul râului Styx înainte de a putea să-l treacă. Sufletul putea să-şi găsească odihna numai atunci când corpul celui decedat a fost înmormântat în mod corespunzător. Dacă  acest lucru nu a fost făcut cei vii erau bântuiţi de mort, nefericirea acestuia aducând şi nefericirea altora.

      Expresie latină pentru astfel de ritualuri – iusta facere –, arată respectul care era acordat celor morţi. În cazul unui corp pierdut în mare, sau pentru orice alt motiv nerecuperat, ceremoniile au fost la fel de evlavios efectuate; un mormânt gol (cenotaphium) a fost ridicat, uneori, în onoarea morţilor. În acest caz, împrăştierea a trei pumni de praf a fost suficientă pentru o înmormântare ceremonială care putea aduce liniştea spiritului celui mort, în cazul în care, pentru orice alt motiv, corpul nu putea fi înmormântat.
      Pregătirea morţii a jucat un rol important în funeralii romane. Era datoria membrilor de familie de a fi prezenţi la căpătâiul muribundului, pentru ca atunci când acesta era aproape de momentul morţii să fie ridicat şi aşezat pe pământul gol, iar una dintre cele mai apropiate rude să-i culeagă ultima suflare cu un ultim sărut înainte de a-i închide ochii (vechii romani credeau că sufletul ieşea din corp prin gură).
      După aceasta toţi cei prezenţi îl strigau pe mort pe nume cu voce tare prin aşa numita conclamatio (în vremurile noastre această tradiţie se regăseşte la moartea unui Papă, când pontiful este numit de trei ori pe numele său creştin). Decesul era declarat la templul lui Venus Libitino.

      Urmează pregătirea corpului pentru înmormântare. Femeile din casă sau oameni care aveau această ocupaţie (pollinctores) spală corpul cu apă, îl ung cu ulei parfumat şi îl îmbracă în cele mai bune haine. Apoi, cadavrul este expus în atrium pe un catafalc (funebris lectus) presărat cu flori, cu picioarele îndreptate spre uşa exterioară. Sunt puse sub limbă şi pe ochi monede cu care cel decedat să poată plăti trecerea prin lumea morţilor.  

      Perioada în care un mortul era afişat depindea în mare măsură de poziţia sa socială. Un om sărac era îngropat, de obicei, în aceeaşi zi când a murit, în timp ce împăraţii au fost expuşi timp de până la o săptămână.
      Ceremoniile funerare au avut loc noaptea la lumina făcliilor. Catafalcul deschis era purtat de cele mai apropiate rude sau de prietenii celui decedat. De-a lungul timpului, funeraliile nobililor şi a personalităţilor publice au început să se facă în timpul zilei cu mare pompă. La procesiunea funerară se alcătuia un cortegiu, însoţit de torţe aprinse, în care se aflau rudele îmbrăcate în haine de culoare închisă, muzicieni cu instrumente de dimensiuni mari ce scoteau un sunet mai solemn, femei angajate să jelească şi să strige durerea plecării dintre cei vii (această tradiţie a angajării unor bocitoare se mai întâlneşte şi astăzi în unele ţări).
      Aceste procesiuni nu aveau neapărat un caracter sumbru. Dansatoare şi clovni puteau fi parte a procesiunii. Se făceau glume pe seama celui decedat şi a spectatorilor. O parte a procesiunii era formată din oameni care puteau măşti funerare ce-i reprezenta pe strămoşii mortului ce s-au întors pe pământ pentru a-l ghida pe descendentul lor spre lumea de dincolo. De exemplu, dacă mai mulţi strămoşi au fost consuli se îmbrăcau cu însemnele consulare. Urmau în procesiune bărbaţii îmbrăcaţi în negru care purtau fasces (mici figurine reprezentând spiritele strămoşilor).
      În cazul în care mortul a fost o figură publică procesiunea se opreşte în Forum, unde fiul celui decedat ţine un discurs funebru (Laudatio) în care erau arătate virtuţile şi realizările celui mort şi era povestită istoria familiei din care făcea parte.

      Ultimele rituri funerare au loc în afara oraşului. Acestea sunt reglementate în Legea celor 12 Table care au stabilit că incinerarea sau înmormântarea trebuie să aibă loc în afara oraşului. Se practica în egală măsură incinerarea şi înhumarea corpurilor. Cea mai simplă metodă de incineraţie a fost săparea în pământ a unui şanţ care se umplea cu lemne, după care cadavrul era pus peste şi focul era aprins. După ardere şanţul era închis din nou, cenuşa fiind îngropată în pământ. Mai obişnuită era construirea unui rug pe care era pus corpul. Obiecte care au aparţinut celui mort sau care i-au plăcut acestuia erau puse lângă el.
      Un obicei străvechi impunea ca ochii mortului să fie deschişi pentru ultima oară pentru ca acesta să primească un ultim sărut, după care erau închişi din nou. O rudă sau un prieten (sau în cazul unui împărat o înaltă oficialitate a statului) aprindea rugul. După ce rugul a ars peste cenuşă era vărsat vin, iar o rudă aduna resturile pentru a le pune într-o urnă. Urna era pusă într-o nişă memorială (columbaria) ce era ornată cu inscripţii sau cu un bust cu speranţa că acestea ar păstra vii numele şi virtuţile celor morţi, şi cu ideea, probabil, că morţii  puteau să facă parte în continuare din viaţa celor apropiaţi lor. În cazul familiilor bogate urna era păstrată în mausoleul familiei.

      Înhumarea se făcea în morminte aflate la marginea drumurilor, la ieşirea din oraşe. La încheierea procesiunii pe mormânt era vărsat vin şi erau presărate flori, iar bocitoarele îşi luau pentru ultima oară rămas bun de la cel decedat. Preotul arunca apă de trei ori peste bocitoare şi pe cei care au intrat în contact cu cel decedat pentru a-i purifica, după care toţi participanţii la cortegiu, cu excepţia rudelor apropiate şi a bocitoarelor, părăsesc locul. O masă funebră în care sunt oferite alimente şi băuturi, precum şi sacrificii de animale, încheia ceremonia funerară.
      Funeraliile romanilor săraci au fost mai simple. În cazul în care o familie nu a avut bani suficienţi pentru a-şi permite o înmormântare propriu-zisă, cadavrul era pus, pur şi simplu, într-un sicriu şi aruncat în canalizarea oraşului. În timpul Republicii, pe dealul Esquiline, sau cel puţin în partea de est a acestuia, se afla locul în care a fost  depuse toate cadavrele pe care canalizarea nu le ducea afară din oraş. De asemenea, aici au fost săpate gropi comune (puticuli). Acestea au fost doar găuri în pământ, de aproximativ doisprezece metri pătraţi, fără nici o căptuşeală. În ele au fost aruncate corpurile celor  din clasa de jos. Tot aici erau aruncate animalele moarte şi gunoaiele de pe străzi. Gropile au fost ţinute deschise, chiar şi atunci când acestea s-au umplut, iar duhoarea şi pericolul apariţiei unor boli se făceau simţite. În timpul lui Augustus pericolul asupra sănătăţii întregului oraş a devenit atât de mare, încât aceste gropi au fost mutate la o distanţă mai mare. Gropile de pe Esquiline au fost acoperite cu un strat de pământ pur gros de 25 de metri,  iar locul a devenit un parc cunoscut sub numele de Maecenatis Horti.

      Catacombele (locuri de înmormântare subterane) au fost folosite pentru prima dată în secolul II d.Hr. când terenurile folosite pentru înmormântări au devenit insuficiente. Primii creştini romani au folosit acest tip de înmormântare care le oferea şi păstrarea secretului practicării religiei lor în timpul în care aceasta era ilegală şi persecutată. Unele dintre aceste catacombe se întind pe lungimi de kilometri şi erau construite pe patru paliere.
      După înmormântare casa celui decedat era purificată. La 9 zile după moartea cuiva se făcea un sacrificiu numit nouendialis, urmat de masă de pomană – cena nouendialis (parastasele creştine descind tocmai din asemenea obiceiuri). Însă, perioada de doliu nu s-a încheiat după cele 9 zile. Aceasta a durat pentru soţ sau soţie, ascendenţi şi descendenţi lor timp de zece luni, pentru alte rude adulte opt luni.
      Memoria celor dispăruţi dintre cei vii era menţinută prin manifestări religioase cu caracter public şi privat. Sărbătorile dedicate rudelor dispărute se cinsteau din 13 până în 21 februarie (Parentalia), în ziua aniversară a decesului (sau în ziua înmormântării) şi în festivalurile de violete şi trandafiri  (Violaria, Rosaria) ce aveau loc spre sfârşitul lunilor martie şi, respectiv, mai, când violete şi trandafiri au fost distribuite rudelor pentru a fi presărate pe morminte sau peste urne. La toate aceste ocazii au fost făcute sacrificii în temple către zei şi la mormintele celor morţi, unde erau aprinse lămpi iar rudele s-au ospătat împreună din alimentele oferite celui mort.

Problema migratiei

Migraţia, problema fundamentală a societăţii româneşti

 

Încă novici atunci când vine vorba despre pribegia modernă, românii care se decid să plece în străinătate au devenit, în ultimii ani, subiect de discuţii, teme electorale şi controverse între societăţile statelor de adopţie. Însă, până acum, niciunul dintre demersuri nu s-a concretizat într-un plan de politică a migraţiei. Concluzia, subliniată hotărât de Dumitru Sandu, profesor doctor al Universităţii Bucureşti, reprezintă rezultatul unei intense perioade de cercetare a fenomenului migrator în rândul românilor şi a implicaţiilor derivate.

 

Subiectul migraţiei a fost componenta centrală a evenimentului care a marcat lansarea, acum câteva zile, a ultimului raport al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), privind depăşirea barierelor pentru mobilitatea şi dezvoltarea umană.

Evz.ro: Ce experienţă au românii atunci când vine vorba despre emigrare?

Dumitru Sandu: Aproximativ 35% dintre familiile româneşti au cel puţin o persoană care fie a fost, fie este, în străinătate. Prin urmare, am un segment de mai mult de o treime din numărul total al gospodăriilor ţării care au experienţa străinătăţii.

Date fiind principiile comunitare privind libera circulaţie, este dificil de apreciat numărul românilor emigraţi. Cu toate acestea, care este cifra prin care se apreciază cel mai bine această valoare?
În acest moment, aproximativ 10% dintre români trăiesc în străinătate. Cea mai bună informare cu privire la numărul de români în străinătate am avut-o în perioada 2006-2007, pe sondajele gen locuirea temporară în străinătate, realizate de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale. Estimarea care reflectă numărul românilor în străinătate decurge nu din numărarea lor, ci din conversia cifrelor de remitenţe (nr. banii trimişi de români acasă), în migranţi.

Cunoaştem exact care a fost volumul banilor proveniţi din migraţie în 2006, 2007, 2008, din datele obţinute de Banca Naţională a României. Am convertit aceste cifre, iar pe această bază ştim că la sfârşitul lui 2008 se putea estima numărul de români în străinătate undeva la aproximativ 2,8 milioane. Ştim că, sigur, valoarea a mai scăzut, dar nu sub 2,5 milioane.

În România nu exită politici ale migraţiei. Care sunt paşii necesari de urmat, pentru a ajunge la definirea acestora?
Dacă vrei sa faci politici de migraţie este necesar să ai, în primul rând, câteva precondiţii. Prima este să sensibilizezi opinia publică, dar nu prin ideea de spectaculos şi eveniment. Acest lucru s-a făcut deja. Se ştie că sunt mulţi români în străinătate, că unii dintre ei au succes, iar alţii au necazuri. În plus, atunci când ai peste 35% dintre gospodăriile României cu experienţa migraţiei, poţi spune că opinia publică este sensibilizată.

Problema este că nu avem inclusă această temă a migraţiei sau a mobilităţii pe agenda instituţională a României, în aşa fel încât să se ajungă la politici. De aceea, trebuie sensibilizată şi elita instituţiilor care pot avea un rost în această problemă. De asemenea, ai nevoie de consolidarea capacităţii instituţionale, a actorilor implicaţi.

"Migraţia este problema fundamentală a societăţii româneşti, dar ne facem că nu vedem acest lucru",
prof. dr. Dumitru Sandu

În acest moment, aproximativ 2,5 milioane de români locuiesc în străinătate. Sunt românii un popor migrator?
Migraţia românească în lume este tânără. Suntem de puţin timp în străinătate. Având în vedere că toate valorile de migraţie se structurează într-un anumit timp, putem spune că, în momentul de faţă, această structurare începe să existe şi la noi. Cunosc relativ bine situaţia asociaţiilor din Spania, care încep să se dezvolte, să interacţioneze şi să caute fonduri pentru proiecte comune. Asociaţiile de români din străinătate sunt un actor foarte important. Au început să se “mişte”. Până acum câţiva ani, se spunea că românii nu sunt capabili să se asocieze şi există un întreg folclor care pune pe seama factorului etnic aceste caracteristici, care însă nu ţin de acesta. Relativ slaba organizare asociativă a românilor din străinătate nu este, în principal, de factură culturală sau etnică. Ţine de vechimea migraţiei româneşti în străinătate.

Chiar dacă aceste nuclee asociative există, nu sunt suficiente. Este nevoie ca departamentele din ministerele de resort să fie foarte active. România are, după părerea mea, o experienţă negativă în materie de rezolvare a problemelor complexe, prin comunicare între ministere. Ideea este să determini câteva linii de acţiune, ca migraţia temporară în străinătate, imigrare, emigrare şi dezvoltare. Nu serveşte nimănui să înfiinţezi instituţii noi, ci să foloseşti şi să dezvolţi structurile care deja există.

Ce mai lipseşte României, pentru a ajunge la politici de migraţie?
În acest moment nu avem studii de politici de migraţie. Migraţia este problema fundamentală a societăţii româneşti, dar ne facem că nu vedem acest lucru. Aceste probleme se rezolvă, de obicei, prin eforturi sociale îndreptate spre această direcţie. Ai nevoie de energie creativă, care să vină de la presă, de la comunitatea academică, de la ONG-uri, şi de la departamentele din ministere. Aici este vorba despre o sinergie.

În România, informaţia există. Nu avem o ţară săracă din punct de vedere al informaţiei despre migrare. Nici vorbă. Eu ştiu care este situaţia în câteva dintre ţările vecine. Avem o informaţie bună. Chestiunea este că nu avem o informaţie comparativă, nu avem date de la alte state, despre experienţa lor în migraţie, pentru a compara şi a alege cele mai bune soluţii, pe care să le aplicăm la rândul nostru. În plus, ceea ce există circulă prost. Şi mai avem ceva care ne împiedică: avem boala de a politiza totul. Sunt teme care nu trebuie politizate. Iar migraţia este una dintre ele. Pe migraţie trebuie focalizată atenţia naţională, pentru a găsi soluţii. Şi atunci apar şi studiile, iar informaţia va circula într-un mediu organizat.

Aşa că, dacă m-aţi întreba, scrierea textului pentru politici de migraţie nu este cea mai importantă etapă, ci asigurarea precondiţiilor. Acolo este cheia.

"În 10 ani, România va deveni, mai mult ca sigur, o ţară de imigraţie",
prof. dr. Dumitru Sandu

Cum ar trebui tratată perspectiva aducerii românilor acasă?
În clipa de faţă, problema nu este să îi aduci pe români acasă. În acest moment, România şi Bulgaria sunt ţările cu cel mai redus nivel de trai din Uniunea Europeană. Iar în aceste condiţii nu îţi pui această problemă. Pentru că îi aduci fie să nu aibă locuri de muncă, să aibă locuri de muncă prost plătite, să aibă locuri de muncă mediocru plătite, dar să trăiască mai frustraţi decât au fost la plecare.

Ce şanse are România să ajungă o destinaţie preferată de migranţii străini şi cum ajută raportul PNUD în conturarea viitorului migraţiei româneşti?
Raportul a fost o ocazie de a creiona aspectele importante atunci când faci o analiză comparativă. Avem nevoie să comparăm ceea ce se întâmplă în România, cu ceea ce se întâmplă în alte ţări. În 10 ani, România va deveni, mai mult ca sigur, o ţară de imigraţie. Dar în clipa de faţă, România şi Bulgaria sunt ţări de emigrări, adică ţări în care numărul de plecări este mai mare decât cel de veniri. Cehia, Slovenia sunt ţări de imigrare, unde cei care vin sunt mai mulţi decât cei care pleacă şi trebuie să ne pregătim şi pentru această etapă.

România face parte din ţările din banda estică a Uniunii Europene, iar acestea exercită o atracţie migratorie foarte mare. Deja avem semnale că fluxurile de imigrare, de sosiri în România, sunt în creştere. Şi este normal, pentru că situaţia de a fi membru european schimbă paramentrii. Trebuie să învăţăm din experienţa Cehiei, a Ungariei, a Sloveniei, cu privire la modul în care acestea gestionează problema imigrării, şi asta până nu este prea târziu.

Ce riscuri există în cazul în care nu vom pune la punct politici de migraţie?
Migraţia temporară se va transforma în migraţie definitivă, ceea ce este o problemă. O componentă importantă a politicilor de migraţie este legată de menţinerea vie a speranţei reîntoarcerii în ţară. În momentul în care ai redus canalele de comunicare cu cei din străinătate, în care nu asiguri contracte de muncă prin agenţii particulare sau guvernamentale, atunci pur şi simplu se creează sentimentul că nu mai are rost să se întoarcă acasă.

Pe măsură ce trece timpul, scade volumul banilor trimişi acasă, a contactului, cu ţara. Dar nu este cazul românilor în momentul de faţă.

Ca să poţi realiza efecte cât de cât semnificative, trebuie să fie clar definite obiectivele, reacţia trebuie să fie rapidă, iar instituţiile trebuie să fie competente. Obiectiv nu avem. Nici reacţie rapidă, pentru că nu îşi pune lumea problema. Competenţă avem, dar nu se vede. Iar acestea sunt probleme, pentru că dacă nu rezolvi, dacă nu încerci să faci ceva, iar decalajul între România şi restul ţărilor se va accentua, majoritatea celor care acum sunt plecaţi temporar şi vor să revină peste cinci ani vor spune clar, “nu mai venim!”. Fiecare lucru îşi are timpul său optim de rezolvare, iar aici, orientativ, următorii cinci ani sunt de acţiune vitală. Se vede limpede, că dacă nu faci ceva în 5-8 ani de zile, migrantul se va stabili în străinătate.

"O bună parte dintre eforturile pe care românul emigrat le face, de a trimite bani acasă, sunt legate de ideea hai să fac în aşa fel să am şi eu casa la fel de frumoasă ca a vecinului, să nu mai trăiesc sub nivelul lui. Această competiţie, între oamenii care se ştiu, are un rol important. Astfel, perspectiva frustrării, a competitivităţii, este un factor de influenţă",
prof. dr. Dumitru Sandu

Ce avantaje prezintă migraţia tânără, specifică românilor?
S-a spus până acum, conform datelor de la Banca Mondială, faptul că România se află, de doi ani, cel puţin, în top 10, sub aspectul volumului de remitenţe venite în ţară. Probabil că în 2009 situaţia va fi uşor diferită. Cifra esenţială este şi cea menţionată în raportul Dezvoltării Umane, din acest an, care spune că volumul remitenţelor pe locuitor, intrat în România, în 2007, este de 398 de dolari, aproximativ 400.

Această cifră este una extrem de mare, dar nu este accidentală. E clar că românii trimit bani acasă, mult mai mult decât alte ţări, într-o situaţie comparabilă. Explicaţia parţială este faptul că migraţia românească este tânără, axată deci spre acest comportament. Este un prim factor care joacă un rol important. În al doilea rând, este şi chestiunea frustrării.

Migraţia românească, conform raportului, este îndreptată, în proporţie de 60-61%, în Europa. Comparăm acest procent cu cel pentru Bulgaria, care are, din totalul remitenţelor, aproximativ peste 50% din ţări asiatice, în principal din Turcia, unde şi veniturile sunt mai mici.

Legătura este că ţările asiatice apropiate de noi sunt mai sărace şi asta explică faptul că decalajul între media per capital, la nivel de remitenţe trimise în România este de aproximativ 400 de dolari, în timp ce în Bulgaria este de aproximativ 270 de dolari. Aşa că este important şi de unde vin banii. Migraţia românească este preponderent europeană, 60%, aproape 20% este americană, iar restul vine din alte zone dezvoltate.

Este românul mai frustrat decât alţi europeni şi cu consecinţe asupra banilor pe care îi trimit acasă?
Tind să cred că da. România este o ţară relativ săracă în contextul Uniunii Europene, inegalităţile nu sunt mult mai mari. În UE ne aflăm undeva la mijloc pe scara inegalităţilor minime şi maxime, deci nu suntem una dintre ţările cu cele mai mari inegalităţi. Percepţia inegalităţii este însă foarte puternică, încât, foarte probabil, o bună parte dintre eforturile pe care românul emigrat le face, de a trimite bani acasă, sunt legate de ideea “hai să fac în aşa fel să am şi eu casa la fel de frumoasă ca a vecinului, să nu mai trăiesc sub nivelul lui”. Această competiţie, între oamenii care se ştiu, are un rol important. Astfel, perspectiva frustrării, a competitivităţii, este un factor de influenţă.

Care sunt efectele crizei asupra migraţiei româneşti?
Probabil că volumul remitenţelor care vor intra în România o să scadă. Se produce însă un alt fenomen, cel al relocării migranţilor în spaţiul european. Fluxurile de plecare nu au încetat, din informaţiile pe care le avem. A început un alt gen de migraţie, cea de reîntregire a familiei. Criză sau nu, dacă omul a avut o casă şi un minim de bani, şi-a adus familia. Criza a redus numărul de plecări, în primul rând. Nu a crescut dramatic numărul de reveniri. De asta pare paradoxal, dar cu sau fără acest context economic, numărul de români în străinătate tot în jurul valorii de 2,5 milioane a rămas. Este balanţa între cei care s-au întors şi cei care au plecat. Lucrurile sunt pe linie de stabilitate.

În urma unui studiu, realizat în Spania, la finele anului trecut, se arată că 30% dintre români vor reveni acasă în următorii cinci ani. Care sunt factorii care vor determina reîntoarcerea lor în ţară?
O estimare pe care am putut să o fac, pe datele parţiale, din zona Madrid a fost că aproximativ 30% dintre români vor reveni în ţară, în cinci ani de zile. 

Planul de viaţă îl schimbi în funcţie de ceea ce se întîmplă, chiar dacă unii spun că pleacă doi ani, până strâng bani de maşină şi casă. Dar dacă în decursul celor doi ani se îmbolnăveşte, atunci revine mai repede. Dacă există riscul divorţului de partener, revine mai devreme. Dacă îi merge foarte bine şi n-a strâns banii, atunci stă mai mult. Din datele pe care le avem, tendinţa de revenire este mai mare la cei care au probleme de sănătate, de separare familială. Separarea familială asociată migraţiei: de copii, soţie, părinţi. Cine simte că această molecule de bază a societăţii, familia proprie, este pusă sub semnul întrebării din cauza emigrării, se întoarce sau îşi aduce familia acolo.

Dacă am spus cuvântul familie, atunci mă simt nevoit să adaug ceea ce susţin de aproape doi ani, atunci când vine vorba despre politici de migraţie, că migraţia românească are, în proporţie de peste 60-70% caracter familial, adică sunt plecaţi împreună.

"Migraţia indirectă a contribuit la decalaje. Zonele sărace devin şi mai sărace, iar cele dezvoltate devin mai dezvoltate. Se accentuează astfel diferenţele",
prof. dr. Dumitru Sandu

Ideea ca românii să devină euronavetişit ar aduce multiple avantaje. Pentru ca aceştia să depăşească statutul de migranţi temporari sunt necesari mai mulţi paşi. Pe o scară de la 1-10, ce loc ocupă România în obţinerea acestui obiectiv?
Pe o scară de la 1-10 ne situăm undeva la nivelul 3, undeva la începutul procesului. Dar avem modele de urmat. Am spus locul 3 pentru că sistemul de contracte între agenţiile româneşti şi cele din străinătate este firav. În continuare, sunt migranţi români care îşi caută singuri de muncă. Dacă ar fi sigur că poate pleca trei luni de zile în Spania şi reveni înapoi, fără probleme, se va întoarce peste 1-2 ani. Atunci lucrurile ar fi altfel.

Însă aceasta este problemă care trebuie rezolvată la nivel instituţional. A dispărut oficiul pentru migraţia forţei de muncă. Avem nevoie de un organism special pe migraţie temporară în străinătate. Nu este nevoie să se reînfiinţeze, ci una dintre instituţiile deja existente, la Ministerul Muncii, spre exemplu, să se ocupe de acest aspect, dar cu atenţie. Este o temă prioritară. Cineva trebuie să facă legătura între politica de dezvoltare regională din România şi politica de migraţie.

Care zone ale României exportă cei mai mulţi migranţi? Cele sărace sau cele mai dezvoltate?
Exemplu clasic este Botoşani şi Vaslui, zone de maximă sărăcie din Moldova, unde plecarea este mult mai slabă decât în Vrancea, Satu Mare sau Dâmboviţa. Este un tipar în sens invers, în sensul că din zonele mai sărace pleacă mai puţin decât din zonele mediu dezvoltate. Pentru că nu au resurse de relaţii, au un nivel de educaţie şi de circulaţie redus. Acesta este mecanismul prin care migraţia indirectă a contribuit la decalaje. Zonele sărace devin şi mai sărace, iar cele dezvoltate devin mai dezvoltate. Se accentuează astfel diferenţele. Dar avem fonduri pentru dezvoltare regională şi instituţii pentru dezvoltare regională în România, ca agenţiile de dezvoltare regionale. Toate acestea trebuie puse să lucreze.

În clipa de faţă, comparativ cu situaţia din anii ’90-2000, ceea ce se cheamă selectivitatea migraţiei a scăzut. În anii ’95-‘96, când a început, cu adevărat, procesul emigrării pentru români, aveai în masa migranţilor mai mulţi bărbaţi, mai mulţi orăşeni, oameni cu şcoală profesională, deci cu un nivel mediu de calificare. Aveai o preponderenţă din Moldova, faţă de Muntenia.

În clipa de faţă, datele pe care le avem indică o reducere a selectivităţii migraţiei. Referitor la vârstă, tineretul este în segmentul de bază. Dacă nu ai migrat până în 40 de ani sunt şanse mici să mai faci acest pas.

Ce şanse au românii care revin acasă la o reintegrare reuşită, pe piaţa muncii şi în societate?
Chestiunea cu reintegrarea trebuie regândită foarte atent, pentru că semnalele indică deficienţe de reintegrare, începând de la copiii care se întorc din străinătate, până la părinţi.

Sunt cazuri de foşti migranţi care s-au întors cu bani acasă, au deschis o afacere, au rezistat un an şi au plecat înapoi, pentru că nu au rezistat. Iar acesta este un semn limpede de baraj instituţional care trebuie rezolvat. Noi vrem migranţii acasă, dar nu facem nimic concret în acest sens. Ne gândim la bani, dar e nevoie să regândeşti instituţiile, care trebuie să fie prietenoase. Guvernul României trebuie să se uite la cel spaniol pentru integrarea emigranţilor de acolo.

"Se vede că, de fapt, societăţile în care românii şi-au găsit locul sunt cele care aveau nevoie de constructori şi de îngrijire şi menaj",
prof. dr. Dumitru Sandu

Când a avut loc cel mai mare boom al emigrării românilor şi ce state au devenit preferate?
Acesta a fost în anii 2003-2006. Perioada de ’90-’96 au fost exploratorii individuali, cu rude şi relaţii. Perioada ’96-2001 a fost cea în care România a avut migranţi în cel mai mare număr de ţări de până atunci,  tot un fel de explorare a lumii, nu doar a Europei, pentru a găsi cele mai bune locuri de muncă pentru români.

A fost o perioadă în care au căutat locul cel mai potrivit din punct de vedere al limbii, al toleranţei, al costurilor şi beneficiilor. În perioada 2003-2006 începe procesul invers: de compactare, spre două destinaţii principale: spania şi Italia. Lucrurile s-au petrecut la nivel de conştiinţă colectivă, sub forma unui raţionament de tipul: am fost, am văzut. Aici ne este cel mai uşor cu limba. Aici, în Spania, mai ales, ne este cel mai uşor cu toleranţa. S-a explorat şi Franţa, tot o ţară latină. Dar au trecut masiv din Fraţa spre Spania. Este simplu. Au comparat şi au ales ceea ce era mai potrivit pentru ei. Nu au căutat compatibilitate culturală, ci acolo unde factorii economici au încurajat migraţia. S-au îndreptat spre statele unde a fost o perioadă de expansiune al sectorului construcţiilor, cum a fost Spania şi Italia. Harta actuală a migraţiei actuale nu este dictată de limbă, de cultură, toleranţă şi intoleranţă, ori de sectorul construcţiilor.

Mai este legată de ceva: îmbătrânirea. Din cele 27 de state europene, la procentul de populaţie vârstnică şi la rata de dependenţă a vârstnicilor, cu oameni de peste 65 de ani raportat la populaţia activă, cel mai mare procent este în Italia, cu 35%. Noi avem 20%, spaniolii 25%. Asta sună perfect cu locurile de muncă specializate în îngrijirea bătrânilor. Deci astea nu sunt chestiuni de accident. Se vede că, de fapt, societăţile în care românii şi-au găsit locul sunt cele care aveau nevoie de constructori şi de îngrijire şi menaj.

Românul a început să înveţe Europa şi se duce acolo unde nu este discriminat foarte puternic: Anglia, Irlanda, Franţa, Spania, Germania, devin ţinte pentru migrant. În grade diferite, în moduri diferite, aceste ţări pun accent pe politicile de integrare a emigranţilor. Spania, spre exemplu, a avut regularizări ale migraţiei mult mai frecvent decât în alte zone, în 1996, 2000, 2001, 2004. Toate aceste aduceri la suprafaţă a celor care, la vremea respectivă, erau ilegali, a avut efecte pozitive.

Ce efecte are un român care se întoarce acasă, asupra întregii societăţi?
Omul când se întoarce din străinătate o face, uneori cu bani, dar sigur cu relaţii. Aceste relaţii sunt nuclee din care au început să crească, firav, afaceri transnaţionale. E clar că relaţiile nu se pierd, ci se cultivă. Din păcate, mediul instituţional rămâne neprietenos, deschiderea se realizează greu, iar efectele sunt multiple.

O altă implicaţie este cea a implicării politice. Emigrarea i-a învăţat să voteze altfel. Să voteze în favoarea forţelor locale reformiste. Cert este că ei îşi definesc, în mod diferit, cine este reformist în societatea românească. Iar ei votează pe această linie. De ani de zile urmăresc legătura între experienţa de migraţie personală, ori familială, şi comportamentul de vot. Iar acum, în preajmă de alegeri, ultimele sondaje pe care le-am văzut arată că s-a produs legătura şi că există comportament de vot legat şi de experienţele de migraţie.

Migrantul care revine acasă constituie factor fundamental de modernizare socială în România. Ştim sigur că aceşti oameni sunt cei mai critici cu instituţiile. Neîncrederea în instituţii este factor pozitiv esenţial în îmbunătăţirea instituţiilor. Neîncrederea asta nu este o nenorocire. Ca instituţiile româneşti să se dezvolte au nevoie de stimulentul criticii.

Cel mai bun specialist în materie de implicaţii ale migraţie nu este sociologul, ci migrantul. Am întrebat mii de persoane despre efectele migrării, iar răspunsul lor a fost: ne-a învăţat să muncim altfel, să avem o altă valoare a timpului liber, să facem afaceri.

Sunt românii fericiţi în străinătate?
Din toate informaţiile pe care le am, sunt foarte puţini migranţi fericiţi. Sunt mulţumiţi, dar fericiţi e mai greu.

Cicero-Exordium ex abrupto

Exordium ex abrupto

Pana cand totusi vei abuza,Catilina,de rabdarea noastra? Cat timp aceasta nebunie a ta isi va bate joc de noi? Pana la ce limita va ajunge indrazneala ta nemasurata? Deloc nu te-au impresionat garnizoana de noapte a Palatinului,deloc strajile orasului,deloc teama de popor(sau teama poporului),cu nimic adunarea tuturor oamenilor buni,deloc acest loc foarte intarit destinat adunarii senatului,deloc fetele si chipurile acestora? Nu-ti dai seama ca planurile tale au fost date la iveala,ca a ta conspiratie este tinuta strans prin cunoasterea ei de catre toti acestia? Crezi tu oare ca vreunul dintre noi nu stie ce ai facut aseara,alaltaieri noapte,pe unde ai fost,pe cine ai convocat,ce hotarari ai luat? O timpuri,o moravuri! Senatul intelege aceste lucruri.Consulul vede; acesta traieste totusi.Traieste? ba chiar vine in senat,se face partas al adunarii publice,noteaza si condamna din priviri la moarte pe fiecare dintre noi.Noi totusi barbati puternici parem ca sustinem statul,daca ne ferim de nebunia si de armele acestuia.Deja demult trebuia sa fii dus la moarte din porunca consiliului,Catilina,trebuia ca spre tine sa fie indreptata aceasta nenorocire,pe care deja demult o pui la cale impotriva noastra.

Villon

                Vasile Voiculescu

Hoinar vestit, poet la drumul mare,
Ce ai pus din timp popia la ciochini,
Cu o mana umblii lumii-n buzunare,
Cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.

Dai, haituit ca lupii de la stana,
Tarcoale-n targ dughenilor cu sunci,
Spasit le-adulmeci plin de ravna, pana
Ce-n ele cangea destelor ti-arunci.

Soi ulitarnic ce-si injura prada,
Cheliu, stricat su visul stralucit,
Ca un talhar ascuti, otel, balada,
Sa ne-o implanti in piept ca pe-un cutit.

Ibovnic scump al ocnei, bun de fire,
Dar inhaitat cu ingerii pierduti,
Te cuibaresti prin putrede tractire,
Sa plangi pe neaua anilor trecuti.

De gat cu zorii pelci la dantuit,
In glas de liturghie, geamparale...
Ti-e sufletul un balci dezlantuit
In nava unei vaste catedrale.

Parca te vad maestru-n furtisaguri,
Edec de han si-al juzilor vrajmas,
Tras din speluci ca un guzgan din faguri
Scrasnind sub biciul asprului armas.

Risipitor cum n-a fost vistiernic,
Maret golan cu aurul in gand,
Tu iti iubesti viata de nemernic
Si stii sa mori, drag paduchios, sperand.

Si-n timp ce-ti pun in zbilt cerbicea brava
Si se gatesc sa te ridice-n furci,
Tu, mai istet, furand un vraf de slava,
Pe scari de rime veacurile urci.

Prezentare generala a romanului "Don Quijote"

   Romanul "Don Quijote" cuprinde ideile, atitudinile si aspiratiile epocii imbracate in forme umoristice, fapt care determina o mare parte din cititori sa ii nesocoteasca esenta. In realitate, romanul cuprinde critica unor stari de lucruri din acea vreme, o galerie de personaje, dar mai ales intelesul unui personaj insufletit de inalte sentimente umaniste.
   Personajul principal, Alonso Quijote, care isi ia numele de Don Quijote este un cititor pasionat de romane cavaleresti care cu timpul ajung sa-i rataceasca mintile, dar si un om patruns de valoarea inaltei lor moralitati ideale. El devine obsedat, nu de ideea parvenirii, ci de ideea pe care ar trebui sa fie cladita ordinea lumii.
Una din replicile lui des intalnite este : "Eu am venit pe lume sa inlatur nedreptatile... sa vin in ajutorul celor slabi si napastuiti". Don Quijote traieste numai pentru ceilalti, lupta, sufera, numai ca sa uimeasca raul, sa faca sa triumfe adevarul si dreptatea pe pamant.
   In anasamblul sau, romanul este considerat o capodopera, un roman realist modern remarcabil prin: caracterul firesc al personajelor, exuberanta comicului, structura complexa, exactitatea detaliilor semnificative, bogatia coloritului si varietatea tonului.

Balada Spanzuratilor

                    Francois Villon

Frati oameni, care-n urma-ne traiti,

Cu aspre inimi nu veniti spre noi;

Caci noua mila, daca ne vaditi,

Devreme Domnul s-o-ndura de noi;

Aici noi stam cinci-sase-n sbilt snopiti;

Iar cat de carnea lacom imbuibata,

Ea-i putreda de mult si devorata;

Noi, oase, si-vom scrum si colb in zare;

De raul nostru nimeni joc sa-si bata,

Ci va rugati s-avem de Sus iertare!

Daca va ziceti frati, nu ne-azvarliti

Dispret: desi pe drept al nostru soi

Fu mortii dat. Insa doar bine stiti

Ca nu-n tot omul prinde-un bun altoi.

Acum, ca-am raposat, ne sprijiniti

La fiul din Maria Preacurata,

Spre-a nu ne fi-ndurarea lui secata,

Scapandu-ne de-a iadului dogoare.

Noi morti suntem, ni-e firea impacata,

Ci va rugati s-avem de Sus iertare!

De soare-am fost uscati si innegriti,

Dati cu lesie si spalati de ploi;

De corgi si gai ni-s ochii ciuguliti,

Ni-e geana smulsa, barbile-n noroi;

Nicicand sederii n-om mai fi meniti,

Ca-n fel si chip se-ntoarce vantul, iata,

Si-ntruna, cum ii place lui sa bata,

Impunsi de ciori ca niste degetare.

Voi nu va inhaitati cu noi in ceata,

Ci va rugati s-avem de Sus iertare!

Printe Isus, stapan pe lumea toata

Nu ne lasa-n Ghehena-nvapaiata:

Cu ea sa n-avem imvoieli, nici dare.

Oameni, aici nu-i loc de ras vreodata,

Ci va rugati s-avem de Sus iertare!

Shakespeare

                      Marin Sorescu

Shakespeare a creat lumea in sapte zile.

In prima zi a facut cerul, muntii si prapastiile sufletesti

In ziua a doua a facut raurile, marile, oceanele

Si celelalte sentimente

Si le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,

                                  lui Antoniu, Cleopatrei si Ofeliei,

Lui Othelo si altora,

Sa le stapaneasca, ei si urmasii lor,

In vecii vecilor.

In ziua a treia a strans toti oamenii

Si i-a invatat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznadejdii,

Gustul geloziei, al gloriei si asa mai departe,

Pana s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit si niste indivizi care intarziasera.

Creatorul i-a mangaiat pe cap cu compatimire,

Si le-a spus ca nu le ramana decat sa se faca

Critici literari

Si sa-i conteste opera.

Ziua a patra si a cincea le-a rezervat rasului.

A dat drumul clovnilor

Sa faca tumbe,

Si i-a lasat pe regi, pe imparati

Si pe alti nefericiti sa se distreze.

In ziua a sasea a rezolvat unele probleme administrative:

A pus la cale o furtuna,

Si l-a invatat pe regele Lear

Cum trebuie sa poarte coroana de paie.

Mai ramasesera cateva deseuri de la facerea lumii

Si l-a creat pe Richard al III-lea.

In ziua a saptea s-a uitat daca mai are ceva de facut.

Directorii de teatru si umplusera pamantul cu afise,

Si shakespeare s-a gandit ca dupa atata truda

Ar merita sa vada si el un spectacol.

Dar mai intai, fiindca era peste masura de istovit,

S-a dus sa moara putin.